Lupte pentru identitate
SUBCRONICA
O satiră despre cum alegerea unui film pe Netflix a devenit un job part-time care ne consumă timpul și atenția.
Este ora 21:00. Sunt în fața televizorului, telecomanda e pregătită, iar ambiția mea e sus. Planul e simplu: 90 de minute de cinema, un bol cu popcorn și o deconectare totală.
Este ora 21:40. Popcornul are acum textura polistirenului. Eu? Eu tocmai am terminat de citit, pentru a patra oară, rezumatul unui documentar despre viața secretă a lichenilor din tundra siberiană. Nu l-am vizionat. Dar am văzut opt trailere.
Algoritmul îmi șoptește, cu o incredere de 98%, că mi-ar plăcea un thriller coreean despre un detectiv amnezic. Dar ce ascund acele două procente de incertitudine? Poate acolo se află adevărata capodoperă. Sau poate, cu trei rânduri mai jos, sub categoria „Filme premiate despre care nu a auzit nimeni”, mă așteaptă revelația vieții mele.
Dacă mă mulțumesc cu ceva doar „destul de bun”, am sentimentul că am eșuat. În economia atenției, cele 90 de minute ale filmului reprezintă o investiție majoră. Să alegi prost nu e doar o pierdere de timp; e o ofensă adusă propriului rafinament.
Această anxietate a selecției nu este o stare de spirit, ci o degradare biologică ce poate fi măsurată. Pe măsură ce entuziasmul scade, nevoia de a raționaliza eșecul crește. Așa apare nevoia de a cuantifica dezastrul printr-o formulă a epuizării.
O putem numi Teorema Epuizării Decizionale: În momentul în care timpul de selecție (Ts) depășește jumătate din durata filmului (Tf), satisfacția vizionării devine nulă, fiind înlocuită de resentiment.
Ts / Tf ≥ 0.5 → Vizionare Abortată
Când atingi acest prag critic, intervine mecanismul de auto-apărare. Utilizatorul cedează și recurge la „Opțiunea de Siguranță”: vizionarea, pentru a 14-a oară, a unui episod din Friends. Libertatea ne-a învins. Avem acces la toată istoria cinematografiei, dar sfârșim urmărind un grup de prieteni într-un apartament mov din Manhattan, pentru că previzibilul este noul lux.
Anatomia irosirii timpului
Procesul meu urmează un ritual mai riguros decât verificarea candidaților pentru Curtea Supremă:
Minutul 0-10: Optimism incurabil. „Ceva nou, poate un film de artă.”
Minutul 10-25: Scepticism critic. „Are doar 6.7 pe IMDb. Nu sunt un barbar.”
Minutul 25-35: Te pierzi în sub-categorii obscure
Minutul 35-40: Negociere existențială. „Dacă mă uit la trailerul ăsta de 4 minute, e ca și cum aș fi văzut tot filmul.”
Este ora 22:15. Închid televizorul. E prea târziu să mai încep ceva.
Paradoxul nu este că avem prea multe opțiuni, ci că am confundat capacitatea de a alege cu fericirea de a experimenta. Suntem captivi într-un magazin de bomboane atât de vast încât am uitat gustul zahărului, preferând să studiem etichetele până ni se face foame. Am devenit curatori profesioniști ai propriei noastre plictiseli.
Această irosire de 40 de minute este un semnal de alarmă despre cum ne gestionăm cea mai rară resursă: atenția. Într-o lume care ne oferă totul, cea mai radicală formă de libertate este să alegi primul lucru de pe listă și să-l accepți, cu toate imperfecțiunile lui.
Soluția? Poate e timpul să implementăm „Regula celor 5 Minute”: dacă nu ai ales nimic în acest interval, televizorul se închide singur și te trimite la plimbare. Până la urmă, e doar un film. Iar lichenii siberieni chiar nu meritau să-mi fure și această seară.