Faceți cunoștință, din nou, cu Radu. Radu este într-o misiune disperată: vrea să nu mai facă nimic. Însă, în era „optimizării de sine”, a nu face nimic a devenit o activitate de o complexitate logistică amețitoare. Radu tocmai și-a cumpărat o saltea de yoga din plută regenerabilă și un inel inteligent care îi măsoară „scorul de pregătire pentru viață”, o cifră care îi spune, în fiecare dimineață, dacă are voie să se simtă odihnit sau dacă trebuie să intre în panică pentru că somnul lui REM a fost cu 4% sub media europeană.

Tragedia mișcării moderne de wellness este că a transformat liniștea într-un indicator de performanță. Am reușit performanța de a face din relaxare o altă listă de sarcini, bifată cu aceeași încrâncenare cu care am plăti o amendă la fisc.

Pentru Radu, relaxarea este acum un sport de contact cu propriul ego. Sâmbăta lui liberă arată ca un grafic de management de proiect: de la 9:00 la 9:30 are programată hidratarea alcalină, urmată de o fereastră de 45 de minute pentru „meditație ghidată prin sunete de balene”. Dacă sunetul de notificare al telefonului îi întrerupe starea de zen, Radu nu se enervează — ar fi contraproductiv. În schimb, își resetează cronometrul și o ia de la capăt, cu maxilarul încleștat de determinarea de a fi calm.

În România, acest cult al stării de bine se lovește de pragmatismul brutal al străzii. Radu încearcă să practice „respirația pătrată” în timp ce stă blocat în traficul de pe Bulevardul Magheru. La fiecare expirare controlată, un șofer din spate îi oferă o doză de realitate printr-un claxon prelungit. „Radule,” pare să-i spună orașul, „poți tu să fii zen cât vrei, dar Universul are planuri care includ o groapă în asfalt și un porumbel care tocmai ți-a redecorat parbrizul.”

Wellness-ul a devenit un lux care se autosusține prin anxietate. Plătești sume exorbitante pentru a învăța cum să respiri — o funcție biologică pe care, teoretic, o stăpâneai destul de bine la naștere. Diferența dintre Radu și bunicul său, Nea Gicu, este una de metodă și buget. În timp ce Nea Gicu atingea starea de nirvana stând pur și simplu pe prispă cu o țuică mică, Radu are nevoie de un abonament Premium la o aplicație care să-i confirme că pulsul lui este compatibil cu fericirea. Rezultatul e același, dar Radu ajunge la el epuizat de efortul de a fi liniștit.

Micro-fisura apare duminică seara, când aplicația îi trimite lui Radu un raport săptămânal: „Ai fost mai puțin relaxat decât 70% dintre utilizatorii din zona ta”. Radu simte o înțepătură de vinovăție. A eșuat la odihnă. Simte nevoia să mai facă o sesiune de yoga de urgență, doar pentru a recupera terenul pierdut în fața comunității de oameni calmi.

Se uită la prietena lui, care doarme pur și simplu pe canapea, cu gura ușor deschisă, fără nicio brățară la mână și fără niciun senzor de oxigen. Radu simte o iritare scurtă, aproape defensivă. Cum poate cineva să ignore importanța monitorizării somnului profund? În timp ce ea se odihnește organic, el își verifică nivelul de cortizol pe ceasul de la mână, simțind cum pulsul îi crește de la atâta grijă pentru sănătate.

Această goană după „centrul propriu” se va încheia cu un colaps nervos colectiv, parfumat cu ulei de lavandă. Pericolul nu este că nu vom găsi liniștea, ci că o vom transforma într-un produs atât de scump și de greu de obținut, încât doar cei mai stresați dintre noi și-o vor permite. Ne transformăm într-o armată de oameni epuizați, care aleargă pe bandă spre o stare de nirvana pe care n-o vom atinge niciodată, pentru că suntem prea ocupați să ne verificăm scorul de vitalitate.

Radu închide aplicația și aruncă inelul inteligent pe noptieră. Pentru zece secunde, stă în întuneric și nu face nimic. Nu „practică” nimic. Doar stă. Telefonul vibrează. O nouă notificare: „E timpul pentru jurnalul tău de recunoștință!”. Radu glisează. E mai simplu să fii recunoscător digital decât să recunoști că tot ce vrei e să fii lăsat în pace de propriile tale gadget-uri de salvare.