România pleacă de mult timp. Pleacă încet, constant, fără zgomot; Pleacă oameni, dar rămân statistici. Pleacă brațe de muncă, dar rămân discursuri. Pleacă speranțe individuale, dar rămâne o speranță colectivă vagă, aproape abstractă, că „va fi mai bine”.

Între timp, un fenomen mai puțin spectaculos, dar la fel de real, se strecoară în tăcere: întoarcerea. Nu triumfală, nu masivă, ci prudentă, selectivă, adesea obosită. România nu mai este doar țara din care se pleacă, ci și locul în care unii revin — nu pentru că este ideal, ci pentru că este, încă, acasă.

După 1990, România a cunoscut una dintre cele mai ample migrații din Europa în timp de pace. Milioane de cetățeni au ales să muncească și să trăiască în alte state, în special după aderarea la Uniunea Europeană. Motivele au fost în principal economice, dar nu exclusiv: salarii mici, instabilitate instituțională, infrastructură deficitară, servicii publice fragile.

În același timp, remitențele trimise de românii din diaspora au devenit o componentă importantă a economiei naționale, compensând, ironic, o parte din eșecurile structurale care au generat plecarea. România a ajuns astfel să funcționeze parțial pe baza absenței propriilor cetățeni.

În ultimii ani, datele arată o ușoară creștere a revenirilor, mai ales în rândul celor cu experiență profesională, economii sau competențe transferabile. Nu este un val, ci un reflux modest, dar semnificativ.

Românii continuă să plece nu dintr-un impuls aventuros, ci dintr-un calcul rece. Diferențele de venit persistă, iar munca este adesea mai bine recompensată în afara țării, nu doar financiar, ci și simbolic: prin respect, predictibilitate și reguli funcționale. Plecarea devine, astfel, un act de normalitate, nu de rebeliune.

Există și o oboseală morală greu de cuantificat. Birocrația excesivă, instabilitatea legislativă, percepția corupției și sentimentul unei schimbări mereu amânate erodează încrederea. Nu se pleacă doar din lipsă, ci din saturație.

Întoarcerea, pe de altă parte, nu este un gest romantic. Este adesea rezultatul unei alte forme de oboseală: costul ridicat al vieții în Occident, alienarea socială, distanța față de familie, sentimentul de a rămâne mereu „străin”, chiar și după ani de integrare. Vestul oferă ordine, dar cere adaptare continuă; oferă stabilitate, dar nu oferă apartenență garantată.

România, între timp, s-a schimbat parțial. Unele orașe au devenit mai dinamice, anumite sectoare economice mai competitive, iar accesul la tehnologie și mobilitate a redus din izolare. Pentru un segment limitat al diasporei, întoarcerea devine posibilă, uneori chiar rațională. Nu pentru că România ar fi devenit brusc eficientă, ci pentru că diferența dintre „aici” și „acolo” nu mai este absolută.

Ironia blând-amară este că România beneficiază cel mai mult de pe urma celor care au plecat tocmai pentru că statul nu a știut să-i păstreze. Întorși cu experiență, disciplină profesională și alte așteptări, acești oameni funcționează adesea ca excepții într-un sistem care încă se bazează pe improvizație.

România nu pierde oameni doar pentru că este săracă și nu îi recâștigă pentru că ar fi devenit prosperă. Plecarea și întoarcerea sunt expresii ale unei societăți aflate într-o tranziție prelungită, în care individul este adesea mai rapid decât instituțiile.

Cei care pleacă caută normalitate. Cei care se întorc caută sens. Între aceste două căutări se află o țară care încă învață să nu-și trateze cetățenii ca pe o resursă regenerabilă.

Poate că adevărata miză nu este oprirea plecării sau accelerarea revenirii, ci crearea unei Românii în care nici una, nici cealaltă să nu mai fie acte de supraviețuire. Până atunci, România va continua să existe între valize desfăcute și speranțe reambalate, cu o luciditate tristă și o ironie pe care doar istoria știe să o cultive.