Undeva — lângă insulele Okinawa, acolo unde marea geme şi buzele pietrelor tremură de anticipare — un grup de avioane îl zăreşte pe altul. Dar nu e vorba de saluturi sau dansuri elegante. Nu, aici radarul nu era un simplu ochi curios, ci un ochi care‑ţi spune: „Te văd. Ştiu unde eşti. Şi ţi‑am pus ţinta pe tine.”

Două aparate militare japoneze — F‑15, să zicem — cutreierau liniştite cerul internațional, ca doi turiști ce verificau un meniu oarecare. Apoi, din cer — într-o exploziune de aroganţă tehnică — un avion J‑15 chinezesc scoate radarul de sub manta militară și îl aruncă asupra lor ca pe un far amenințător. Prima „scânteiere”, de câteva minute; a doua — seara, pentru vreo jumătate de oră. Nu erau flori, nici salut militar. Era ceva ce semăna cu o invitație la duel, dar fără pistol — doar cu frecvențe electromagnetice.

Oficialii de la Tokyo care au descris gestul ca fiind “periculos” şi “extrem de regretabil”; au protestat diplomatic. Spun că radarul nu servea unui scop civil, de navigaţie sau orientare — ci părea mai degrabă o ameninţare camuflată.

Nu a existat o breşă de spaţiu aerian, nu s‑a raportat nicio pagubă sau victime.

De partea cealaltă, vocea militară chineză — printr‑un purtător de cuvânt — a răspuns că adevărul e invers: ar fi fost japonezii care “au perturbat” exerciţiile navale chineze, iar avioanele japoneze s‑ar fi apropiat prea mult, punând în pericol siguranţa zborului.

Contextul? Tensiuni mari în Pacific, nu doar pentru că radare dansează pe cer, ci pentru că politica — şi retorica — din regiune au devenit instabile. Recent, lideri japonezi au sugerat că, în cazul în care Taiwan ar fi atacată, Japonia ar putea avea un rol militar. Asta, spun chinezii, e o linie roşie.

Pe scurt: două clipe scurte — radar care pune ochii, avioane care tresar, două ţări care îşi dau replici dure — dar cu un zgomot de motor, un freamăt de metal, şi un ecou ce riscă să devină consecinţă. Ca într‑o piesă absurdă, unde niciuna din părţi nu zâmbeşte, dar toată lumea ştie: gestul a spus mai mult decât cuvintele.

Rezultatul: cer senin (sau măcar aparent), avioane care și‑au reglat altitudinea şi rutele ca niște marionete cu frânghii invizibile, și două ţări care își înghit reproșurile ca pe bomboane amare — „pentru stabilitate regională”, au spus unii.