În terminalul 3 al Aeroportului Fiumicino din Roma, între un stand de espresso supraevaluat și poarta de îmbarcare către o nouă viață, se produce un fenomen care sfidează neuroștiința modernă. Aici, cetățeanul român — să-l numim simbolic, Gheorghe — trece printr-o metamorfoză lexicală profundă. În intervalul dintre aterizare și recuperarea bagajelor, vocabularul său matern se auto-distruge. Rămâne în urmă o sintaxă hibridă și o nevoie compulsivă de a gesticula excesiv.

Cercetătorii de ocazie numesc acest fenomen „Amnezia de Fiumicino”. Nu este o boală. Este o strategie de supraviețuire culturală executată cu o viteză care ar lăsa orice algoritm de învățare rapidă într-o stare de invidie digitală.

Cazul doamnei Maria, o româncă din Bacău care a petrecut patru ore în tranzit spre Madrid, este elocvent. După doar 120 de minute pe sol italian, Maria a fost surprinsă întrebând personalul de la curățenie: „Excuse me, unde este el bano?”.

Această „salată lingvistică” nu este rezultatul ignoranței, ci al unei metamorfoze de statut. Românul nu abandonează limba română pentru că ar fi ineficientă, ci pentru că o percepe ca pe o dovadă a eșecului geografic. O leapădă ca pe o uniformă de șantier. Adoptă, în schimb, un veșmânt lingvistic de împrumut care, deși îi lasă la vedere rădăcinile balcanice, îi conferă iluzia unei apartenențe vestice depline. E o chestiune de prestigiu imediat.

Studiile arată că amnezia atinge apogeul în jurul magazinelor Duty-Free. Aici, conjuncția „și” devine „e”, iar „nu” se transformă într-un „no” prelungit, rostit cu o melancolie mediteraneană. E momentul în care Gheorghe, cu degetul arătând spre un parfum de 100 de euro pe care nu și-l permite, exclamă admirativ: „E belo, perche e originalo!”. Până ieri, se lupta cu parizerul de la magazinul din colț. Acum, e estetician.

„Există ceva în aerul de terminal care pur și simplu dezinfectează creierul de diacritice,” explică Dr. Andrei P., sociolog fictiv. Comandând un „caffè macchiato”, Gheorghe accesează un delir istoric: nu mai e un zidar din Vaslui, ci un descendent al lui Traian revenit la matcă. Identitatea se cumpără la pahar de plastic.

Totuși, studiul notează o anomalie. Deși verbele și formulele de politețe se evaporă primele, există un segment de neatins: înjurătura.

Chiar și cel mai amnezic român, după ce a adoptat un accent de parcă ar fi crescut la umbra Coloseumului, va reveni la o română impecabilă în momentul în care își va lovi degetul mic de colțul valizei. În acea fracțiune de secundă, amnezia dispare. Roma se topește. Fiumicino redevine autogara din Focșani. Sinceritatea nu are nevoie de traducere.

Concluzii

Amnezia de Diaspora ne amintește că identitatea este un bagaj de mână pe care mulți îl declară pierdut pentru a nu plăti taxa de excedent cultural.

În avioanele care se întorc spre București de Crăciun, stewardesele asistă la miracol: recuperarea instantanee a memoriei. Totuși, se păstrează un rest simbolic, un accent de „perche, știi cum e la noi la Roma”. România rămâne singura țară unde poți pleca vorbind o limbă și te poți întoarce vorbind o alta, fără să o fi învățat vreodată pe a doua.