Există în zâmbetul lui Labubu ceva care ar trebui să ne dea fiori. Nu este rânjetul unui monstru de basm, menit să sperie pentru a educa, ci mai degrabă rictusul unei epoci care a încetat să mai vrea să crească. Acest mic elf de vinil, născut din imaginația artistului Kasing Lung și adoptat de gigantul comercial Pop Mart, a devenit, în doar câteva luni, noul totem al unui trib global fără rituri de trecere, dar cu carduri bancare mereu pregătite.

O estetică a urâtului reconfortant

Labubu nu este „frumos” în sensul clasic al esteticii europene. El aparține acelei categorii de obiecte pe care sociologii de la începutul secolului le-ar fi numit „monstruozități simpatice”. Cu blana sa de un roz electric sau albastru pastel și cu ochii larg deschiși către un orizont gol, el întruchipează perfect ceea ce japonezii numesc kimo-kawaii — drăguțul care îți face pielea de găină.

Dar de ce acest succes? Pentru că Labubu este oglinda perfectă a individului contemporan: hibrid, puțin speriat, puțin agresiv, dar fundamental inofensiv. El este monstrul care nu mai locuiește sub patul nostru, ci atârnă de geanta noastră de lux, ca un breloc al anxietăților noastre domesticite.

Triumful „Cutiei Oarbe”

Ceea ce frapează la fenomenul Labubu nu este doar obiectul în sine, ci mecanismul său de distribuție: blind box. Cumperi o cutie fără să știi ce se află înăuntru. În această „ruletă rusească” a consumului, nu mai căutăm obiectul, ci descărcarea de dopamină a surprizei. Este metafora supremă a capitalismului de supraveghere: plătim pentru iluzia alegerii, primind în schimb un produs standardizat, a cărui singură valoare este raritatea sa fabricată artificial de algoritmi și de marketingul penuriei.

Atunci când vedete ale muzicii pop, precum Lisa de la Blackpink, alimentează acest trend, granița dintre artă și marfă se dizolvă definitiv. Labubu nu este o jucărie; este un bilet de intrare într-o comunitate a aparențelor, unde identitatea se cumpără la bucată și se etalează pe Instagram sub formă de trofeu de plastic.

Nostalgia unei copilării care nu se mai termină

Asistăm, cu o curiozitate tristă, la ceea ce aș numi „marea regresie”. Într-o lume sfâșiată de conflicte geopolitice și de spectrul colapsului climatic, adultul modern se refugiază în puf și vinil. Să porți un Labubu la 30 sau 40 de ani nu este un act de rebeliune, ci un strigăt de ajutor mascat sub formă de modă.

Labubu ne spune că totul este un joc, că totul poate fi cumpărat și că, atâta timp cât avem degetele încleștate pe o figurină rară, lumea de afară nu ne poate răni. Este un somnifer estetic.

În final, micul monstru cu dinți ascuțiți nu ne mănâncă pe noi. El ne mănâncă timpul, discernământul și, în cele din urmă, capacitatea de a mai distinge între o operă de artă care ne provoacă și un accesoriu care ne adoarme. Labubu surâde. Și, privind mulțimile care se înghesuie la porțile magazinelor, are toate motivele să o facă.