Radu stă la coadă la o cafenea de specialitate din zona de nord a orașului, locul unde se forjează viitorul digital al țării. În timp ce așteaptă un flat white cu lapte de ovăz, degetul lui glisează pe ecran cu o viteză hipnotică. O inimă pentru un protest în Iran, un share pentru un cățel abandonat în Botoșani, o bifă de „Interesat” la o conferință despre etica inteligenței artificiale.

Până când ajunge în fața barista-ului, Radu a salvat deja, simbolic, three specii pe cale de dispariție.

Problema apare atunci când barista, un tânăr cu cearcăne adânci și o tăietură proaspătă pe deget, îi întinde restul. Radu nu-l privește în ochi. Nu vede plasturele murdar, nici oboseala mută a omului care a luat trei autobuze ca să ajungă la muncă la ora șase. Radu caută pe ecran butonul de „Review”, unde poate lăsa un comentariu elogios despre „vibrația autentică” a locului. Este mai ușor să iubești conceptul de „clădire a comunității” decât să spui un „mulțumesc” articulat omului din fața ta.

Suntem cu toții prinși în această erupție a grijii de fațadă, inclusiv cel care scrie aceste rânduri. Am transformat compasiunea într-un activ speculativ, o monedă care se devalorizează cu fiecare tranzacție digitală. Această bulă s-a umflat nu din exces de bunătate, ci din exces de vizibilitate.

Simțim totul la scară globală pentru că este mai puțin costisitor. Rezultatul e o peliculă de empatie atât de subțire, încât a devenit transparentă. Radu suferă de o formă de „cataractă morală”: vede perfect suferința la 5.000 de kilometri distanță, în rezoluție 4K, dar realitatea imediată îi apare ca o pată încețoșată, un zgomot de fond care îi strică imaginea perfectă de pe ecran.

Micro-fisura apare abia seara, când ajunge acasă și își dă seama că are un apel nepreluat de la mama lui. Mesajul ei — „Ai mâncat ceva cald?” — zace sub o avalanșă de notificări despre criza energetică globală.

Radu simte o iritare scurtă, un gând defensiv care îi amorțește degetul: „O sun mâine, acum chiar nu am energie pentru întrebările ei”. În acea secundă de tăcere, el realizează, dar refuză să accepte, că a investit tot capitalul său emoțional în cauze care îi returnează „validare socială”, lăsând contul de economii al relațiilor reale pe zero.

Această bulă a empatiei nu se va sparge printr-o criză bruscă, ci printr-o eroziune lentă. Pericolul nu este că vom înceta să fim buni, ci că vom uita cum se simte bunătatea atunci când nu e privită de nimeni. Ne transformăm într-o armată de spectatori îngrijorați care privesc lumea arzând printr-o fereastră securizată, întrebându-ne de ce temperatura din cameră continuă să scadă.

Radu își pune telefonul pe masă, cu ecranul în jos. Pentru o clipă, reflectată în sticla neagră, își vede propria față — nu avatarul, nu profilul, ci imaginea obosită a unui om care a uitat să vorbească cu vecinii, dar știe totul despre triburile din Amazon.

Telefonul vibrează din nou. O nouă tragedie, o nouă oportunitate de a fi „implicat”. Radu glisează. Lumea de pe ecran are nevoie de el mai mult decât are nevoie el de o conversație la telefon.