Dacă ai întreba un bucureștean astăzi ce îi lipsește cel mai mult din 2019, nu ar menționa prețul chiriei sau absența măștilor în metrou. Ar menționa, probabil, acea inconștiență glorioasă. Acea epocă în care „distanțarea socială” era doar o metodă de a evita un fost coleg de liceu pe Calea Victoriei.

În 2019, eram cu toții pelerini ai unei igiene pur teoretice. Intram în restaurante, atingeam meniuri lipicioase și ne așezam la masă fără să ne gândim la flora microbiană a lumii. Ne spălam pe mâini, desigur, dar era un act de protocol, nu unul de supraviețuire. Era un gest rapid, de trei secunde, sub un jet de apă călduță, doar pentru a calma o conștiință care încă nu știa ce înseamnă „timpul recomandat de 20 de secunde”.

Vârsta de Aur a Bufetului Suedez

Privind înapoi, 2019 pare a fi Vârsta de Aur a atingerilor nesăbuite. Ne strângeam mâinile cu străini fără să calculăm mintal traseul fiecărui deget. Împărțeam boluri de alune la bar cu o seninătate care astăzi ar părea nebunie curată.

Igiena era ceva ce li se întâmpla altora, o preocupare pentru germofobi și chirurgi. Pentru restul dintre noi, un pic de praf pe covrigul luat de la colț de stradă era doar „imunitate naturală”. Ne prefăceam că ne dezinfectăm, dar era mai mult o coregrafie socială decât un protocol medical.

Moartea spontaneității

Astăzi, fiecare ieșire din casă necesită rigoarea unui protocol de decontaminare nucleară. Ne verificăm stocul de gel, calculăm traiectoria strănutului vecinului și ne monitorizăm expresiile ca pe niște simptome. Dar în 2019, eram liberi să fim neîngrijiți.

Eram liberi să mergem la un concert și să transpirăm colectiv, fără să ne întrebăm dacă acea picătură de pe frunte este sudoare sau un agent patogen global. Ne lipsește acea lume în care singura grijă legată de un bar plin era timpul de așteptare pentru un gin tonic.

Exilul din ignoranță

De ce ne este dor de 2019? Nu pentru că viața era perfectă, ci pentru că neglijența noastră era gratuită. Nu costa nimic să uiți să te speli pe mâini după ce ai ținut bara din autobuz.

Acum, fiecare gest este încărcat de o responsabilitate morală obositoare. Ne spălăm pe mâini cu o rigoare aproape religioasă, numărând în gând, sub povara religiei supraviețuirii. Am câștigat o conștiință civică a microbilor, dar am pierdut luxul de a nu ne păsa.

Ne dorim să ne întoarcem nu la anul 2019, ci la acea versiune a noastră care nu știa cât de fragilă este ordinea lumii. Suntem, în esență, exilați din propria noastră neglijență. Ne-am trezit dintr-un somn comod și murdar, doar pentru a descoperi că, odată ce ai învățat să numeri cele 20 de secunde sub robinet, tăcerea de dinainte nu mai poate fi recuperată.