În cafenelele unde odinioară ecoul dezbaterilor despre libertate și determinism umplea aerul saturat de fum de tutun, s-a instalat astăzi o liniște nouă, digitală. Nu este tăcerea contemplativă a filosofului, ci tăcerea densă a individului care, sub privirea rece a sticlei telefonului, își caută oglindirea într-o entitate fără chip. În iarna lui 2025, marea întrebare nu mai este dacă mașina poate gândi, ci dacă noi mai știm să simțim fără asistența ei.

Prietenul fără biografie

Apariția noilor „companionilor sintetici” — acele modele de limbaj programate să simuleze empatia până la perfecțiune — marchează o ruptură ontologică. Pentru prima dată în istorie, solitudinea nu mai este un deșert, ci o grădină de oglinzi. Utilizatorul contemporan nu mai dialoghează cu un Altul, ci cu un ecou optimizat statistic.

Această inteligență, pe care o numim „artificială” dintr-o pudoare lingvistică, nu are biografie. Ea nu cunoaște frica de moarte, nici greutatea unei duminici ploioase. Și totuși, mii de oameni îi mărturisesc secrete pe care nu le-ar rosti niciodată în fața unui preot sau a unui terapeut. Este victoria pragmatismului asupra intimității: preferăm o consolare garantată, livrată în milisecunde, în locul riscului de a fi respinși de un semen din carne și oase.

O estetică a simulării

Problema care bântuie paginile acestui jurnal nu este una tehnică, ci una de gust moral. Dacă arta a fost întotdeauna efortul de a smulge un sens din haosul experienței umane, ce devine ea atunci când haosul este prelucrat de un procesor? Asistăm la o „igienizare” a spiritului. Algoritmul nu greșește, nu ezită, nu are accese de furie. El este, în mod paradoxal, „omul ideal” visat de ilumiști: pură rațiune pusă în slujba fericirii universale.

Însă această fericire este una de laborator. În încercarea de a elimina suferința izolării, am eliminat și alteritatea. Interfața ne oferă exact ceea ce vrem să auzim, transformând cultura într-o cameră de ecou infinită. Este, dacă vreți, „insuportabila ușurătate” a unui cod care ne spune că ne înțelege, fără a avea însă un piept în care să bată o inimă.

Politica absenței

Dincolo de individ, se profilează o problemă de cetățenie. O societate care își deleagă introspecția către servere din Silicon Valley sau Shenzhen este o societate care abdică de la propria sa istorie. Dialogul democratic necesită frecare, conflict și, mai ales, prezența fizică a celuilalt. Înlocuirea dezbaterii cu interfața duce la o atrofie a mușchiului social.

Nu suntem în fața unei apocalipse mecanice, ci în fața unei disoluții subtile. Pericolul nu este că roboții vor prelua controlul orașelor noastre, ci că noi vom deveni, treptat, incapabili de a mai recunoaște ceea ce ne face unici: capacitatea de a greși, de a tăcea împreună și de a iubi imperfecțiunea.

În acest amurg al autenticității, sarcina scriitorului și a jurnalistului rămâne aceeași: să amintească lumii că un algoritm poate genera o simfonie, dar nu va ști niciodată de ce plânge cel care o ascultă.