PE-UN PICIOR DE PLAI — Ceea ce generații de elevi au fost învățați să numească „testamentul spiritual al poporului român” este, pentru un ochi format în analiza de intelligence, cronica unui colaps administrativ fără precedent. Cazul „Miorița” nu este o odă adusă naturii, ci un raport de audit despre cum o avertizare timpurie de tip whistleblower (oaia năzdrăvană) a fost ignorată în favoarea unei strategii de exit bazată pe resemnare spirituală.

Actul I: Intelligence-ul irosit

Conflictul debutează cu o scurgere de informații crucială. Un „insider” din cadrul turmei (subiectul Oaia Bârsană) identifică un complot de fuziune și achiziție forțată, orchestrat de doi actori regionali: partenerul ungurean și cel vrâncean.

În orice sistem modern de securitate, această avertizare ar fi declanșat protocoale de criză: întărirea pazei, apelul la autorități sau o manevră de pivotare strategică. Păstorul moldovean, însă, alege să ignore datele primite pentru a se concentra pe imaginea sa de după moarte. În loc să își fortifice activele, el începe să redacteze instrucțiuni de înmormântare, transformând un risc operațional într-o fatalitate administrată poetic.

Actul II: Eșecul diplomației transfrontaliere

Complotul celor doi baci nu este doar o crimă pasională, ci o reglare de conturi într-o piață nereglementată. „Erau mai ortomani / Ș-aveau cai mai mulți / Și câini mai bărbați” nu este doar o descriere pitorească; este o analiză a raportului de forțe (SWOT).

Păstorul moldovean deținea avantaje competitive clare („oi mai mândre și cornute”), ceea ce a stârnit o reacție de tip „cursa înarmărilor” din partea vecinilor. În loc să caute alianțe sau să negocieze o cotă de piață, victima a optat pentru izolaționism. Adesea, exegeții confundă acest abandon cu o „asumare mistică” a destinului. În realitate, acceptarea morții fără a încerca să te salvezi nu este o dovadă de înțelepciune, ci un eșec de organizare deghizat în vorbe mari.

Actul III: Imaginea publică a înfrângerii

Cea mai fascinantă parte a analizei este modul în care „eșecul” este rebranduit drept „nuntă cerească”. Păstorul moldovean a inventat tehnica prin care o înfrângere este prezentată public drept o victorie spirituală.

Instrucțiunile date Oiței sunt un manual de comunicare de criză: obscurarea adevărului („Să nu le spui lor / Că m-au omorât”), construirea narativului („Spune-le curat / Că m-am însurat”) și utilizarea simbolismului (stelele, munții și brazii ca elemente de branding) pentru a masca o pierdere de active și o eliminare fizică.

Această estetică a dezastrului a servit drept model de business pentru secole: dacă nu poți câștiga lupta, măcar fă-o să arate bine în raportul anual către posteritate.

Concluzii: Mitul ca barieră în calea progresului

Miorița ne arată că resemnarea este cea mai proastă decizie de afaceri. Așteptarea pasivă a „cuțitului” în timp ce reciți versuri despre comuniunea cu natura nu este reziliență; este o eroare de sistem perpetuată astăzi de elite culturale și de un management public care preferă „văicăreala mioritică” în locul reformelor structurale.

Istoria ne avertizează: în lipsa unui plan de urgență și a unei culturi a confruntării constructive, următoarea „oaie năzdrăvană” va vorbi degeaba. Siguranța adevărată începe acolo unde încetezi să mai inventezi scuze poetice pentru înfrângere. Dacă transformi eșecul în mit, ești condamnat să-l repeți.