Mihai s-a întors de la munte. A stat acolo trei zile, într-o cabană de lemn „autentică”, dotată cu Wi-Fi de mare viteză, încălzire în pardoseală și un espressor care scotea sunete metalice, ca un bolnav de tuberculoză. Acum stă în fața laptopului, în apartamentul său din București, și simte o oboseală stranie, ca și cum ar fi cărat în spate tot masivul muntos, nu doar un rucsac cu haine de brand.

Pe ecranul telefonului, vacanța lui arată splendid. Există o fotografie cu o ceașcă de cafea aburindă în fața unei ferestre spre crestele înzăpezite. Sub ea, treizeci de oameni — unii pe care nu i-a văzut de zece ani, alții pe care nu-i va vedea niciodată — au lăsat simboluri de inimi roșii. „Ce binecuvântare!”, a scris cineva. „Ești un răsfățat al sorții”, a adăugat altul, un fost coleg care probabil îi monitorizează eșecurile cu o speranță tăcută.

Mihai privește fotografia și încearcă să-și amintească gustul cafelei. Își amintește doar că era călâie, fiindcă a petrecut opt minute căutând unghiul în care lumina să cadă exact peste marginea ceștii, fără să se vadă coșul de gunoi de lângă cabană sau cablurile electrice care brăzdau cerul. Își amintește că vântul bătea destul de tare și că îl dureau șalele, dar în poză zâmbește larg, cu un entuziasm care acum, în liniștea sufrageriei, îi pare de-a dreptul suspect.

„E o boală nouă,” se gândește el, desfăcânduși gulerul rânduit cu grijă. Se întreabă dacă nu cumva a ajuns să trăiască doar pentru ca alții să creadă că trăiește, ca și cum existența lui ar avea nevoie de martori străini pentru a fi confirmată.

S-a dus la munte ca să asculte tăcerea, dar tăcerea l-a speriat. După cinci minute de liniște reală, degetul i-a alunecat instinctiv spre buzunar. Aerul curat e greu de suportat când nu ai cui să-i spui, în timp real, cât de mare este gradul de puritate.

Dincolo de perete, se aude zgomotul unei bormașini. Mihai tresare. Telefonul vibrează pe masă: o notificare de la o aplicație de livrări îi amintește că are un voucher de 10 lei pentru „mâncare de consolare”. Această pătrundere banală a lumii de zi cu zi îl face să zâmbească amar; e mai reală decât tot decorul montan de pe ecran.

La masa de alături, în cafeneaua virtuală de pe ecran, o tânără filmează un clip despre „vulnerabilitate”. Își ajustează machiajul, își potrivește o șuviță să cadă neglijent peste ochi și abia apoi lasă o lacrimă să curgă. Lacrima e sărată și autentică, dar timpul ei de expunere este calculat de un algoritm.

Mihai privește ecranele care îi luminează camera și se gândește la bibelourile de porțelan și la peștii de sticlă pe care bunicii îi țineau pe televizor; doar că acum, decorul e digital, iar el recită un monolog pe o scenă unde publicul fie doarme, fie își verifică propriul machiaj în culise. Ceaiul s-a răcit, vopseaua de pe decor se cojește, iar el caută instinctiv o actualizare de software care să-i repare plictiseala.

Mihai oftă, închide laptopul și privește pe fereastră. Afară ninge. E o ninsoare reală, dezordonată, care nu are nevoie de niciun „like” ca să continue să cadă peste orașul acesta prăfuit. Fulgii se topesc pe pervaz, formând mici bălți care nu reflectă nimic spectaculos.

Se uită la zăpadă și simte, pentru o secundă, o pace grea, inconfortabilă. Dar el nu se poate uita mult timp. Îl mănâncă degetele. Se întreabă dacă n-ar trebui, totuși, să posteze și un citat despre cât de mult contează „să fii prezent în moment”.

Rămâne așa o vreme, cu telefonul în mână, așteptând ca ecranul să se aprindă singur și să-i spună, prin cineva străin, că totul e în regulă.