Lupte pentru identitate
SUBCRONICA
Deciziile mari nu se iau cu patimă. Ele se așază, greu, pe umerii celor chemați să le ducă. În decembrie 2025, Uniunea Europeană a ajuns din nou într-un asemenea ceas. Războiul din Ucraina continuă să macine nu doar o țară, ci echilibrul întregului continent. Iar Europa, prinsă între datorie morală și limită juridică, a fost silită să aleagă ce este posibil.
La 18 decembrie 2025, Consiliul European a reafirmat, printr-un document oficial, sprijinul ferm pentru independența, suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei. Textul este clar și lipsit de echivoc: Uniunea va continua să ofere sprijin politic, financiar, economic, umanitar și militar, în coordonare cu partenerii săi internaționali.
În același timp, realitatea financiară a Ucrainei devenea tot mai apăsătoare. Statul ucrainean avea nevoie de fonduri consistente pentru funcționarea administrației, susținerea apărării și menținerea stabilității economice în anii 2026–2027. Comisia Europeană propusese anterior un mecanism ambițios, bazat pe folosirea activelor rusești înghețate drept garanție pentru un împrumut de amploare. Ideea, deși puternică moral, nu a întrunit consensul necesar.
Temerile juridice, riscul precedentelor și lipsa unanimității au dus la blocarea acestei soluții. În fața impasului, Consiliul a fost nevoit să se întoarcă la un instrument cunoscut și sigur: datoria comună.
Emiterea unei datorii comune de 90 de miliarde de euro nu este un gest spectaculos, ci unul calculat. Ea reflectă limitele în care Uniunea Europeană poate acționa fără a-și fractura propriul cadru legal. Fondurile vor fi atrase de pe piețele de capital și garantate prin bugetul Uniunii, urmând să fie puse la dispoziția Ucrainei în perioada 2026–2027.
Această soluție nu rezolvă problema de fond a răspunderii Rusiei și nu înlocuiește ideea reparațiilor de război. Documentul Consiliului precizează limpede că activele rusești rămân înghețate și că dreptul Ucrainei la despăgubiri nu este abandonat. Dar, pentru moment, Europa nu a putut transforma acest principiu într-un instrument financiar funcțional.
Decizia mai arată și fragilitatea unității europene. Nu toate statele membre participă în mod egal la acest efort, iar mecanismul ales este rezultatul unui compromis, nu al unei voințe unanime. Totuși, în ciuda acestor fisuri, sprijinul concret rămâne.
Europa nu a ales calea cea dreaptă în sens ideal, ci pe cea practicabilă. Împrumutul comun de 90 de miliarde de euro este expresia unei responsabilități asumate fără emfază, dar cu greutate. Nu este o declarație de victorie, ci un act de menținere a ordinii într-o vreme de dezordine.
Așa cum se întâmplă adesea în istorie, hotărârile decisive nu poartă semnul entuziasmului, ci al necesității. Uniunea Europeană nu a făcut un gest de generozitate, ci unul de supraviețuire morală și politică. Iar această datorie, trecută în registrele financiare, rămâne, dincolo de cifre, o mărturie a unei epoci în care nimeni nu a avut libertatea de a se sustrage.