Dacă te plimbi prin parcul Herăstrău la ora șapte seara, vei observa o specie nouă de pelerin urban. Nu se uită la apus și nici la rațele care plutesc pe lac. Privirea le este pironită pe încheietura mâinii stângi, unde un ecran mic le dictează ritmul serii. Suntem în plină eră a „dictaturii podometrului”, o epocă în care mersul nu mai este o plăcere, ci o metodă de a satisface pofta de cifre a unui algoritm.

Cifra de 10.000 de pași a devenit noua unitate de măsură a moralității noastre. Ai făcut doar 8.000? Ești un eșec sedentar. Ai trecut de 12.000? Ești un erou al anduranței, chiar dacă recordul tău se datorează doar faptului că ai parcat mașina la trei cartiere distanță de casă și ai fost nevoit să parcurgi restul drumului pe jos.

Seducția controlului numeric

Desigur, succesul acestui mit nu este accidental. Într-o lume tot mai haotică, unde productivitatea la birou este abstractă și succesul personal greu de definit, cele patru cifre de pe ecran oferă o claritate seducătoare. Este o formă de disciplină cuantificabilă: un obiectiv clar, un cerc care se închide și o validare instantanee. Pentru mulți, acest mic ritual digital este ultima ancoră de control într-un cotidian scăpat de sub control.

Totuși, puțini dintre acești pelerini știu că cifra magică nu provine dintr-un laborator de cardiologie, ci dintr-o campanie japoneză de marketing din anii '60 pentru un aparat numit Manpo-kei. Traducerea? „Măsurătorul de 10.000 de pași”. A fost o alegere estetică, un număr rotund care dădea bine pe ambalaj, nu un imperativ medical.

Paradoxul trotuarului bucureștean

Există ceva profund ironic în a încerca să atingi această normă într-un oraș care pare proiectat să te oprească la fiecare colț. Bucureștiul este un parcurs cu obstacole: mașini pe trotuar, borduri supraetajate și gropi care necesită agilitatea unui dansator.

Să faci 10.000 de pași în Capitală nu este o simplă plimbare, ci o formă de gherilă urbană. Ne strecurăm printre oglinzi retrovizoare și escaladăm mormane de materiale de construcții, totul pentru a vedea cercul de pe ceas închizându-se. Este o mișcare adesea lipsită de destinație, unde singurul punct de sosire este notificarea digitală care ne felicită pentru efort.

Obsesia cuantificării

Tragedia acestui mit este că a ucis spiritul hoinarului — acel călător fără țintă care se pierdea pe străzi pentru a descoperi orașul. L-am înlocuit cu utilizatorul de smartwatch care merge în cerc prin sufragerie la ora 23:30 doar pentru a rotunji cifra. Am transformat corpul într-un set de date. Dacă am traversat pădurea Băneasa și bateria ceasului s-a descărcat, oare plimbarea chiar a avut loc? În mintea omului modern, un pas necuantificat pare un pas irosit.

Poate că ar fi timpul să ne amintim că picioarele noastre au fost create pentru a ne purta spre locuri, nu spre cifre. Sănătatea publică ar putea beneficia mai mult de pe urma unei hoinăreli fără scop, unde singura unitate de măsură este numărul de idei noi sau de detalii arhitecturale observate, nu vibrația compulsivă a unei brățări de plastic la finalul zilei.