La Belém, în inima Amazonului, un grup de aproape 200 de națiuni se strânse la conferința ONU numită pompos „COP30”. Se aștepta un mare discurs despre renunțarea la combustibili fosili, dar ce s-a primit a fost un soi de pact vag, o promisiune fluidă, ca un nor de fum care se ridică, se risipește și se așază altundeva.

În textul final al acordului, nu exista nicio mențiune clară despre eliminarea petrolului, gazelor sau cărbunelui — cei ce produc petrol respirând ușurați, iar cei care cer acțiune reală se uitau unul la altul cu neîncredere.

Harta pentru „renunțarea la combustibili fosili” a fost scoasă din acord și va fi dezvoltată separat — nu prin consens, ci ca o inițiativă a președinției braziliene.

Între timp, lobby‑iștii industriei fosile erau prezenți în forță: peste 1.600 de reprezentanți ai companiilor de petrol și gaze (după unii 1 din 25 participanți) se aflau la summit.

Conferința pentru salvarea planetei, invadată de cei care o profită din distrugerea ei.

În ciuda acestui fapt, s-a convenit totuși ceva: un mecanism (tranziție echitabilă) pentru muncitorii, comunitățile indigene și regiunile afectate, ca să nu fie lăsate în urmă când (dacă?) fosilii vor fi abandonați.

Dar criticii spun că mecanismul e slab, lipsește finanțare reală și solidaritatea nu e decât cuvinte frumoase.

S-a mai produs un moment dramatic: un incendiu la venue‑ul summitului a obligat evacuarea. Fumul nu a fost doar fizic — a devenit și metaforă pentru negocierile care pâlpâiau și nu stabileau focul necesar pentru un angajament serios.

Unii activiști au avertizat: “Dacă continuăm să extragem hidrocarburi, ne vom extermina singuri.”

Pe de altă parte, discursurile despre „solidaritate” și „unitate globală” curgeau ca un fluier birocratic — multe promisiuni, dar puțină substanță. Uniunea Europeană a pus presiune, câteva țări amenințau că blochează totul dacă nu apare demarșul clar pentru eliminarea fosililor, dar suferința nu dă note de platouu.

Activismul radical era acolo: lideri indigeni au spus că Pământul este folosit ca o „zonă de sacrificiu” de către marii poluatori, iar mișcarea pentru un tratat internațional al combustibililor fosili câștiga tot mai multă aderență.

În final, COP30 a produs un acord, dar unul care pare făcut să satisfacă cât mai puțini, de teama de a deranja pe cineva. A fost un triumf parțial: urgența climatică recunoscută, dar ambiția fosilă amânată, ca o gaură de aer în aerul deja supraîncălzit al negocierilor.