Lupte pentru identitate
SUBCRONICA
Undeva în zona Cotroceni, un specialist cu ochelari rotunzi ascultă tăcerea unui client care plătește 400 de lei pe oră pentru a se întinde pe un divan de piele. Dar adevărata chirurgie a sufletului românesc nu are loc acolo. Ea se întâmplă la trei străzi distanță, într-o bodegă unde mirosul de detergent ieftin se bate cu aroma de mici reîncălziți.
Acolo tronează Domnul Gelu. El nu a citit niciodată tratate despre structura psihicului. Nu are nevoie. Domnul Gelu posedă o intuiție clinică pe care niciun doctorat nu o poate oferi: el știe exact când să tacă și când să-ți spună că ești un dobitoc fără să te facă să te simți jignit. Din contră, te simți eliberat.
În timp ce psihanaliza clasică se bazează pe procesul anevoios prin care pacientul spune orice îi trece prin minte, barmanul de cartier folosește o metodă mult mai fluidă. O putem numi „Asocierea cu Sifon”.
În România, inconștientul nu se deschide prin întrebări despre copilărie. Se deschide prin degradarea sistematică a barierei de inhibiție cu ajutorul unei țuici „de la țară”, adusă într-un pet de doi litri. Un bărbat care refuză să admită că e nefericit în fața unei soții autoritare va depune o mărturie completă în fața Domnului Gelu după a doua rundă.
Scenă de cabinet:
Un client se prăbușește pe scaunul înalt, cu privirea pierdută în modelul de pe mușamaua mesei.
— Gelule, m-a distrus femeia asta, zice el, cu vocea tremurată. Simt că nu mai am aer în casă.
Gelu nu întreabă: „Cum te face asta să te simți?”. Gelu nici măcar nu ridică ochii din ziar.
— Costele, lasă vrăjeala. Data trecută ziceai că te sufocă ratele la bancă. Acum e nevasta. Ia un pahar și taci, că la televizor e meci.
Aceasta este, în esență, cea mai pură formă de terapie: transformarea suferinței într-o experiență comună prin refuzul de a o recunoaște ca individuală.
Ceea ce este cu adevărat fascinant la acest terapeut de cârciumă este modul în care gestionează autoritatea. În cabinet, analistul trebuie să rămână o „oglindă neutră”. Domnul Gelu, în schimb, poartă o șapcă de fâș și un tablou cu un vapor în spate. El este instanța morală supremă, dar una care miroase a tutun.
Acest „Superego” românesc nu te judecă după standardele etice ale societății, ci după legile nescrise ale bodegii. El este cel care decide când ai depășit măsura, nu prin diagnostice complicate, ci printr-o singură propoziție care valorează cât zece ani de analiză: „Băi băiatule, ți-a ajuns, mergi acasă că te faci de râs”.
Când Domnul Gelu rostește aceste cuvinte, pacientul nu se simte respins. Se simte protejat. Este singura formă de autoritate pe care românul o mai acceptă: cea care îți taie accesul la plăcere pentru a-ți salva restul de demnitate.
Complexul „Datoria la Caiet”
Există o dinamică a puterii pe care niciun tratat de psihologie nu a anticipat-o: Caietul de datorii. Aceasta este, în fapt, fișa clinică a pacientului. Acolo sunt notate nu simptomele, ci costul lor material.
Când Gelu refuză să mai scrie în caiet, el nu face doar un act comercial. El impune o limită a Ego-ului. În acel moment, clientul este forțat să se confrunte cu realitatea crudă a propriei existențe. Nu mai poți fugi de tine însuți când „creditul emoțional” s-a terminat. Este o terapie cognitiv-comportamentală brutală, care funcționează instantaneu între două stații de tramvai.
Concluzie: Dincolo de Principii
Trebuie să acceptăm că, în spațiul mioritic, nevroza nu se vindecă prin introspecție, ci prin solidaritate în viciu. Domnul Gelu știe că noi nu căutăm „întregirea sinelui”, ci o ureche care să nu ne judece în timp ce ne plângem ghinionul istoric sau conjugal.
Poate că marea eroare a științei moderne a fost încercarea de a steriliza suferința. În cârciumă, suferința e lăsată să fermenteze și să facă spumă. Domnul Gelu nu te va vindeca niciodată, dar te va ajuta să suporți faptul că ești incurabil. Și, uneori, în România, asta e tot ce avem nevoie.