Era dimineață și soarele bătea direct în gresia din bucătărie. Lumina era albă și crudă. Meșterul a venit cu o geantă grea de scule, din piele veche, roasă de ani. S-a uitat la perete. Nu a spus nimic la început. A scos o țigală fără filtru, a aprins-o și a privit țevile cum privesc taurii arena înainte de bătălie: cu o indiferență grea, ca o stâncă bătută de ape.

— Cine v-a lucrat aici? a întrebat el.

Vocea lui era joasă și aspră, ca pietrișul zdrobit sub roțile unui camion. Nu era o întrebare care aștepta un nume de familie sau o adresă. Era o sentință. O condamnare a tot ce fusese înainte. În România, lucrul bine făcut este o raritate care doare, iar lucrul prost făcut este o condiție climatică. Meșterul știa asta. Eu știam asta. Până și peretele părea să o știe.

Omul și greșeala

Am privit peretele împreună. Gletul era pus strâmb, cu o nesiguranță care arăta lipsa de meșteșug. Un om cu prea multă imaginație l-ar fi numit artă abstractă. Meșterul l-a numit mizerie. El credea în unghiuri drepte, in linii care nu mint și in lucruri care rămân acolo unde le pui până când lumea se sfârșește. Celălalt, cel care plecase, crezuse probabil în noroc. Dar norocul este o monedă slabă; nu ține țevile strânse când vine presiunea apei.

— A fost un amator, a spus el. Un om care nu iubește meseria. Iar un om care nu iubește ceea ce face este un om periculos.

În Balcani, toți sunt specialiști până când ating unealta. Atunci, printr'o metamorfoză subită, devin „Dorel”. Dorel este inamicul invizibil. El este cel care a construit drumurile care se crapă la prima ploaie și podurile care nu duc nicăieri, doar spre resemnare. Dorel nu are chip, dar are mii de mâini care fac totul greșit cu o convingere absolută.

Prețul lucrului drept

Am stat acolo și am băut o cafea amară, neagră ca păcatul. Meșterul a început să dărâme ce făcuse celălalt. Ciocanul lovea tare, ritmic, și sunetul era curat. Fiecare lovitură era o palmă dată trecutului, o corecție necesară adusă universului.

— Și cât v-a luat pe treaba asta? a întrebat el fără să se uite la mine, continuând să lovească.

I-am spus suma. A clătinat din cap. Plătisem mult pentru o lucrare care nu valora nimic. În această țară, plătești de două ori: o dată ca să fii înșelat și a doua oară ca să fii salvat. Este o economie a eșecului, un sistem în care eroarea generează profit. Oamenii s-au obișnuit cu asta, așa cum te obișnuiești cu un pantof care te strânge. E trist, dar e un adevăr la fel de tăios ca o lamă de cuțit spaniol.

Verdictul

Am văzut mulți oameni lucrând în multe locuri. Am văzut ziduri de piatră ridicate în Spania, aspre și oneste, și poduri de fier peste râuri in Italia. Dar nicăieri condamnarea nu este atât de sigură și de ritualică precum aici. „Cine v-a lucrat aici?” este rugăciunea de dimineață a celui care vine să repare ruinele altuia.

Spre seară, gresia era pusă drept. Liniile erau paralele, sigure pe ele. Meșterul și-a strâns sculele cu mișcări lente, economice. Arăta obosit, dar era o oboseală bună, cea a lucrului terminat. Știa că mâine, un alt meșter va intra într-o altă casă și, privind un perete la fel de nevinovat, va pune aceeași întrebare. Este un cerc care nu se închide niciodată, un blestem care se repetă la infinit.

— E bine acum, a spus el. Va ține.

A plecat fără să ceară mulțumiri și fără să se uite înapoi. Afară, orașul era plin de oameni care căutau alți oameni să le repare casele, viețile, regretele. Și undeva, într-o altă bucătărie luminată de un soare la fel de crud, cineva întreba din nou, cu o voce plină de un dispreț vechi:

— Cine v-a lucrat aici?